Despre PIERDERE sau lipsa APARTENENŢEI

"Degeaba vine primăvara
C-atâta iarnă e în noi,
Că martie se poate duce
Cu toţi cocorii înapoi.

În noi e loc numai de iarnă.
Vom îngheţa sub un tinger,
Orbecăind pe copci de gheaţă,
Ca un stingher spre alt stingher."
Adrian Păunescu

Vorbind despre pierdere este imposibil să nu te gândeşti inevitabil la apartenenţă. Dacă în privinţa obiectelor lucrurile sunt simple, ele aparţinând de drept sau de fapt cuiva, în privinţa noastră, sau mai bine zis a spiritului nostru, sentimentul de apartenenţă este esenţial, determinând viaţa nostră în mod intrinsec.

Grupuri sociale, curente culturale, religii, asociaţii ideologice, partide, curente de masă, pasiuni comune, valori globale, simboluri şi tradiţii, experienţe aleatorii, divergente apriori dar care devin determinante aposteriori, toate acestea sunt elemente care convertesc un individ singular într-unul adeziv. Primim zilnic oferte de aderare, ne sunt fluturate promisiuni multicolore prin faţa ochilor, iar urechile noastre se îmbată cu chemările înflăcărate ale oratorilor moderni, mercenari gras plătiţi pentru a lupta în războiul apartenenţei.



Suntem fiinţe sociale, lucru pe care nu+l putem nega odata ce suntem dependenti de comunicare. Atunci de unde sentimentul singurataţii care ne copleşeşte în unele momente când cine ştie cum ochii ne sunt inchişi şi urechile surde la sirenele contemporane.

Acest pervers univers divers

"In acest pervers univers divers ..."

În acest pervers univers divers m-am nascut eu, alături de toţi cei cu care interacţionez în fiecare zi. Tot aici se nasc şi gândurile mele şi imaginaţia mea îşi extinde tentaculele in încercarea de a gasi o cale de evadare din matricea sociala şi culturală din tiparniţa în care sunt turnat precum un instrument monstruos de complicat dispus sa interactioneze constant si creativ cu cei din jurul sau. Dar acest pervers univers divers are nevoie de mine, alaturi de toti ceilalti care ne mişcăm în el şi cu toate încercările mele de a pătrunde labirintul nesfârşit, mă regăsesc ca şi Dedal, ca şi Franz K., strâns în chingile frustrante ale lucidităţii, conştiinţei ca sunt pierdut într-un... pervers univers divers.

Pierdut... Acest cuvânt la care am meditat ca un zănatic încercând să nu mă complac în acceptarea lui, m-a dus la un moment dat cu gândul la o amintire din copilărie. M-am pierdut. Priveam în jur cu ochii mari, cuprinşi de spaimă, de temerea că necunoscutul din jurul meu mă acoperă, că mă va înghiţi, temere care se adeverea cu fiecare dintre lacrimile care începuseră să îmi cădă pe obraz. În acele momente uitasem şi cum mă numesc, darmite să mai ştiu unde stau, spaima era singurul lucru care se revărsa în mine în valuri.


Acum spaima s-a atenuat, dar ea rămâne. Mă simt pierdut! Citind acum câţiva ani "Castelul" şi "Procesul" de Franz Kafka, sau, mai clar, capitolul "În faţa legii"din aceasta din urmă, am avut o revelaţie. Căutarea unui răspuns este obligatorie! Facem totul pentru asta, suntem în stare să dăm totul, chiar şi viaţa pentru a afla un răspuns care să justifice existenţa şi sacrificiul făcut. Concluzia lui Kafka însă e zdrobitor de dură şi rece. După ce omul venit la poarta Legii, a înţelegerii, a răspunsurilor, îşi petrece întreaga viaţa încercând să treacă cumva de paznicul incoruptibil care păzea poarta care era deschisă, la sfârşit, când mai avea de trăit câteva clipe, paznicul se apropie de omul gârbovit şi surd, care întrebase de ce nu mai venise nimeni să caute răsunsul, şi îi urlă în ureche: Această uşă era deschisă doar pentru tine! Acum mă duc s-o închid!

Perspectiva că fiecare avem o uşă de lumină în acest pervers univers divers, dar o uşă personală, pe care nu putem intra pentru a găsi răspunsul la "de ce"-ul fiecăruia este copleşitoare. Când eram mic şi m-am pierdut, nu am gândit, dar simţeam necunoscutul înghiţindu-ma. Lipsa călăuzei, a părinţilor care reprezentau raspunul meu la "de ce"-urile a dat prilej neliniştii să mă cotropească. Acum, mă simt înghiţit de acest univers, bâjbâindu-mi calea, învârtindu-ma în loc, şi parcă din ce în ce mai orb. Căutarea îmi înfulecă clipele care trec la fel de oarbe pe lângă mine şi pare că timpul mă duce spre aceiaşi poartă şi acelaşi paznic care mă veghează incoruptibil. Şi-l simt cum îl arde dorinţa de a-mi urla în urechile slăbite cu indiferenţa sa placidă şi imperturbabilă: Această poartă a fost doar a ta! Acum mă duc s-o închid!